Recviem pentru un bebeluș. Și poate și pentru un anumit fel de a face presă

Vă mai amintiți că, acum câțiva (nici măcar nu prea mulți) ani, presa era acel loc, acea ureche către care se îndrepta cel amărât și obidit, în căutare de dreptate? Acea cutie a minunilor în care oamenii căutau lămurire, luminare, ba chiar „adevăr”?

Mă gândesc adeseori la vremurile acelea în care jurnalistul era creditat cu această super-putere: de a face lumină. Și m-am gândit mai abitir zilele astea, când toată presa – de dincolo sau dincoace de Prut – vuia de știrea morții unui bebeluș într-o cameră de hotel din Iași.  Care este „adevărul” pe care eu – cititor, telespectator – l-am primit, „luminarea” de care m-am bucurat?

Informația este puțină și cutremurătoare oricum: un cuplu și-a găsit copilul fără suflare, peste noapte. Mama se învinovățește – cum ar face-o, probabil, oricare altă mamă care nu are o altă explicație credibilă sau măcar plauzibilă. Autoritățile comunică sec, așa cum se cere în primele faze ale unei anchete. Dar pentru că jurnaliștii simt potențialul emoțional, „consolidează” picul de informație de la înălțimea poziției lor de autoritate în raport cu publicul: mama „și-a ucis” bebelușul. „A stat” pe el. L-a „sufocat”. Învinovățirea mamei, din titlu, dă tonul relatărilor și induce – poate neintenționat, dar previzibil – valul de mesaje acuzatoare, denigratoare, pline de ură la adresa mamei.

Ce ar mai putea aprinde focul sub jarul știrii? Ah, tatăl e politician. Deputat. Perfect! Știm cu toții cât de simpatizați sunt parlamentarii, așa că dacă insinuăm, cât de discret, un pic de „justiție divină” nu avem decât de câștigat: oamenii ne vor citi, se vor simți „informați” și, în adâncul inimii lor – nemărturisit – poate și un pic alinați la gândul că, în fața sorții măcar, dacă nu a legii, suntem toți egali. Adăugăm niște date din CV-ul bărbatului, că e public, ceva despre părinții mamei „ucigașe” și iată, deja publicul este cu mult mai informat.

Ne trebuie o „voce”, ceva care să ne arate interesați, prezenți la fața locului, profesioniști? Stârnim o „primă reacție” a tatălui  („a politicianului al cărui copil a decedat”) care ne spune doar „Nu pot vorbi”. Gata, ne-am făcut datoria.

Dar poate nu ar trebui să fim atât de aspri în judecata jurnaliștilor care au relatat despre acest caz? Regulile profesionale spun că nu orice informație are potențialul de a deveni știre. Ea trebuie să îndeplinească niște criterii: actualitate, impact și consecințe, proeminență a actorilor, proximitate geografică, dramatism, unicitate sau raritate, interes uman. Informația despre moartea bebelușului „bifează” multe dintre aceste criterii. Era „fierbinte”, în plus nenorocirea se petrecuse într-un weekend, când prea multe altele nu se întâmplă, așa că merge și cu „fapte diverse”. Se petrecuse la Iași, familia era din Republica Moldova, așa că iată, și criteriul proximității era respectat. Faptul că tatăl este deputat face să „bifeze” și criteriul proeminenței actorilor, cât de cât. Raritate – este, că nu adesea afli de mame care să „stea” peste pruncii lor. Cât despre dramatism și interes uman – cât cuprinde. Deci, dacă tragem linie și adunăm, informația se califica cu brio să devină „știre”. Și atunci?

Diavolul stă, cum îi e obiceiul, în detalii. Titlurile – cele care atrag cititorul (și uneori, singurele citite de consumatorul de media grăbit sau plictisit) au capitalizat dramatismul știrii și vina (nedovedită, de altfel)  a mamei. E simplu să utilizezi declarațiile unei mame strivite de durere, dar este și corect? Este corect, din punctul de vedere al demersului jurnalistic de documentare, să afli cine sunt oamenii despre care scrii și ce hram poartă. Dar este relevant să publici toate acele informații – chiar dacă ele sunt altminteri publice? Este relevantă în derularea acestei știri apartenența politică a tatălui și faptul că mama este fiica unui fost funcționar public? Este obligatoriu, imperativ chiar, să iei reacții ale oamenilor despre care scrii. Dar este omenește să îl întrebi pe un om care și-a pierdut copilul „cum comentează”? Și când acesta îți spune, „vădit afectat”,  că nu poate vorbi despre asta, te grăbești să te lauzi că „ai obținut prima reacție”?

Spuneam, în deschidere, că omul căuta în presă adevăr și luminare. Cât adevăr o fi adus știrea aceasta, așa cum a fost ea scrisă? Și câtă lămurire? Nu cumva jurnalismul de acest tip are alte ținte? Nu cumva altele sunt butoanele pe care apasă jurnaliștii – și nu numai ei – atunci când au nevoie de noi, în calitatea noastră de consumatori ai produselor lor? Relația dintre presă și consumator s-a schimbat în timp și „moneda de schimb” s-a schimbat și ea. Am migrat, în timp, de la modelul în care consumatorul de presă primea informație „de interes” la un model bazat pe atenție – orice ca să petrecem 5 secunde în plus pe canalul X sau pe site-ul Y sau pe contul de rețea socială al influencerului Z.  Culoare, poziție în pagină (știați că cele mai scumpe locuri pentru reclamă sunt în stânga sus, pentru că de acolo începem să citim?), cuvinte cheie, cuvinte subliniate sau îngroșate, animații – orice ne-ar putea „fura ochii” intră în arsenalul mass-media. Dar sunt și tehnici care merg dincolo de stimulii fiziologici. Sunt cele care se adresează emoțiilor noastre, cele care ne stârnesc milă sau furie sau – mai ales – frică. Specialistul în viitorologie (da, există știința asta!) Richard Yonck crede că ne îndreptăm către o „economie a emoțiilor”, în care și mașinăriile pe care le folosim ca să ne facă viața mai ușoară – de la automobil la asistentul personal virtual – vor fi capabile să ne anticipeze răspunsul emoțional și ne vor servi ca atare. „Pentru că emoțiile sunt în centrul experiențelor umane. Înaintea tehnologiei, chiar și înainte de apariția limbajului, emoțiile noastre au jucat un rol crucial în comunicarea noastră, în legăturile sociale pe care le creăm, ba chiar în modul în care luam deciziile. Și azi, emoțiile rămân în miezul a ceea ce suntem și cum comunicăm. Sunt cele mai naturale mijloace de care dispunem pentru a interacționa cu lumea”, spunea Yonck.

În această perspectivă, devine mai clar ce au urmărit acele titluri senzaționaliste, acele detalii macabre despre moartea bebelușului și scoaterea în piața publică a durerii părinților lui. Au dorit de la noi emoție, furie, dispreț sau indignare. Au vrut să le dăm ceva. Au venit să ia, nu să aducă.

Și dacă tot vorbim despre emoții, ce-ar fi dacă jurnaliștii ar fi utilizat ei înșiși una – empatia? Empatia față de  un cuplu – nu un politican, nu  o „mamă ucigașă”- doi oameni care trec prin cea mai grea încercare prin care poate trece un părinte? Am fi avut de câștigat cu toții.

Pentru că atunci când ajunge în fața oamenilor, o știre trebuie să răspundă, canonic, la întrebările „tehnice” prevăzute de manual – cine, ce, când, unde, de ce. Dar mai există o întrebare, mai adâncă, la care orice produs mediatic onest și bine făcut trebuie să răspundă: Și ce-i cu asta? De ce aflu eu informația asta? De ce îmi spui tu povestea asta? Este datoria jurnalistului să răspundă cu claritate la această întrebare, chiar nepusă. Să dea produsului muncii sale – și prin aceasta, întregii muncii sale – un rost.

Ioana Avădani,

președintă,

Centrul pentru Jurnalism Independent, România

Distribuie

Lasă un răspuns