Iulia Haşdeu – o scânteie!

(Fata cu condeiul de aur la cei 150 ani de la naștere)

„Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins… / Cu ce naturii am greșit n-am să dezleg- / Pedeapsa ei n-am deslușit și n-o-nțeleg”, scria Iulia Hașdeu, fiica savantului și scriitorului Bogdan Petriceicu Haşdeu și a Iuliei, o ardeleancă născută Faliciu. A fost o tânără intelectuală română supradotată, scriitoare și poetă inclusiv de limba franceză.

La 11 ani, Iulia Hasdeu a absolvit Colegiul Național Sfântul Sava, iar în paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din București, a plecat la studii la Paris. A fost prima româncă ce a studiat la Sorbona, studiu început la 16 ani, uimindu-și profesorii cu talentul său. Avea un talent deosebit la limbi străine și era interesată de filosofie.

Acest nume pierdut în negura vremilor a avut un destin sfâșietor. Un geniu suav, un spirit neliniștit în care universul poetic al Iuliei Hașdeu se regăsesc prin poeme de nostalgie după copilăria pierdută sau dorul necontenit de țară, descrieri răvășitoare de anotimpuri, mici giuvaere de interior, o suită de balade, poezii de dragoste – toate elaborate în imagini și metafore de o frumusețe adolescentină. În portretul literar schițat de Nicolae Iorga, ea a tăinuit „…Un întreg altar de gânduri și de simțiri. Gândurile multe și pline de o genială originalitate, însoțite de scrisori… Una mai curată decât Iulia Hașdeu nu se poate”. Toate paginile rămase posterității, neuitate după impulsurile variate aproape eminesciene, sunt revelatoare pentru universul tematic și plin de vibrație sonoră a poetei. Poezia de dragoste numără câteva piese în care străbat ecourile unor sentimente neâmpărtășite de ființa dragă. Spiritul visător al Iuliei a rătăcit în timpuri demult apuse, însă, rămase în spațiul unor  posibile și frumoase povești de dragoste pline de evantaiul tematic în rime jucăușe și-n imagini plăsmuite de farmec copilăresc continuă a dăinui.

        Orice Om se naște sub o stea, care mai apoi îi devine călăuză de valoare pentru toată viața. Se stinge Omul și, odată cu el se stinge și steaua. Nu sunt de loc pesimistă, dar un lucru este cert: pentru unii viața este mult prea crudă. S-a dovedit a fi nemiloasă și cu copilul genial al culturii române – Iulia Hașdeu. Fata cu condeiul de aur, descendenta unui neam de cărturari, a avut un destin tragic. Legenda țesută cu mult dor în jurul acestei adolescente de excepție, trecută în lumea umbrelor la cei nici nouăsprezece ani împliniți, a zguduit lumea! Lirica acestui ultim vlăstar al familiei Hașdeu, care a dat culturii românești istorici și scriitori de o importanță majoră, n-a contenit să uimească lumea. Scria cu mare acuratețe caligrafică, desena cu mare talent, deținea o uimitoare memorie și începe primele scrieri la doar patru anișori. Cea mai mare parte a poeziei sale atestă anul 1885 – 130 poezii, piese de teatru, povești, povestiri, eseuri, balade și un roman. La 1886 se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie Sorbona. A fost prima româncă care a studiat la Sorbona, uimindu-și profesorii cu talentul său desăvârșit. La Paris a ținut un Jurnal. A reușit să susțină lucrarea „Filosofia populară la români” și „Logica ipotezei”, relevând un talent oratoric deosebit. La 18 ani scrie ultimul său poem „Singurătate”: „Să mergem către infinit cu piscul idealului privit din culmea raiului…O, suflete, să crezi în ea, că Dumnezeu va vesti ceasul în care vom găsi popasul etern,…O zi de-apune, iese-o stea că Dumnezeu e la tot pasul”. 

         …La numai 17 ani geniala româncă strălucește prin inteligența și talentul său ieșit din comun. Dar viața își urmează cursul după propriile sale legi dure. Bucuria adolescentei avea să înscrie o scurtă durată și tragică plecare în eternitate: „Aș vrea să intru-n moarte și sub pământ s-adorm. În veșnica tăcere, și-n  taine  vechi să dorm…” 

           Doi ani mai târziu Iulia este cuprinsă de primele semne ale unei boli necruțătoare. În 1888 la 8 ianuarie îi scrie iubitului său tată cu mult drag și durere ucigător de jalnică: „De câteva zile sunt bolnavă destul de grav… Am o tuse seacă , care mă sufocă. Nu ies, nu cânt la pian… Nu pot să sper vreo îmbunătățire a stării mele care, trebuie să recunosc, e penibilă”, își mărturisește Iulia suferințele.  B.P.Hașdeu, mult prea disperat, își aduce fiica bolnavă de la Paris în țară la București, apoi la Agapia. Boala nu a dat înapoi. A progresat cu pași repezi și la 29 septembrie 1888 se stinge-n chinuri groaznice. Rugile tatălui în pragul disperării, păreau ar fi fost prea ascultate de Dumnezeu, în care credea cu toată ființa. B.P.Hașdeu era pe punctul de a-și pierde judecata: „După moartea fiicei mele eu trebuia să mă împușc sau să înnebunesc, una din două. Dar, puteam oare să înnebunesc, când… spiritul ei mai viu ca oricând era necontenit în mine?”.

           În aceste clipe Hașdeu începe să practice spiritismul. Dar, pentru spiritul Iuliei, tatăl nefericit a înălțat un Castel la Câmpina, Județul Prahova, România. Acesta este un loc cum nu mai există altul departe de curiozitatea lumii. Impunătorul Castel cu fundația unei cruci constituie o întreagă operă arhitecturală închinată unicei fiice Iulia Hașdeu. Era singurul lucru pe care l-a înălțat tatăl îngrozit de colosala pierdere… Atmosfera în Castel are încărcătură de mister, acest spațiu conține cifra trei și persistă trepiedul, care reprezintă imaginea focului și a cerului. În triunghi există cele trei litere din numele Hașdeu – DEU, amintind de Deus-Dumnezeu. Mistica Castelului exprimă o ordine intelectuală și spirituală, între Dumnezeu, Cosmos și Om (Dicționarul de simboluri).În camere atârnă de tavan câte o lampă cu mărgele de chihlimbar care reprezintă firul psihic ce leagă energia individuală de cea cosmică, sufletul individului de cel universal, care simbolizează atracția solară, spirituală și cea divină. După ore în șir petrecute în fața mesei de spiritism, după cum mărturisește B.P Hașdeu s-a-ntâmplat chiar o minune! Cuvintele apărute pe coala de pe masă: „Sunt fericită, te iubesc, ne vom revedea;asta ar trebui să-ți ajungă”, arată clar, că spiritul ei era peste tot. „Era scris și iscălit cu slova fiicei mele”, a afirmat Bogdan P. Hașdeu. Castelul din Câmpina, din Valea Prahovei, va rămâne o mărturie vie pentru noi toți și, un greu mister de descifrat. Legendele lui, deja știute, se vor mai povesti mulți ani de azi încolo.

             Pe parcursul unei luni calendaristice Iulia Hașdeu,o natură plină de viață, aidoma unei păsări în zbor, un spirit tineresc cu sete de viață lungă, a umplut spațiul Bibliotecii Publice Raionale „A.Donici” Orhei cu răvășitoarele ei scrieri și textele pline de drama spirituală. Alături de ele au stat și puținele la număr poeme înnegurate, parcă premonitorii pentru sfârșitul prematur al autoarei lor. Acestea au dat o notă tragică a destinului scriitoarei. Cu zborul frânt mult prea devreme, opera scrisă de Iulia Hașdeu  a străbătut anii și deceniile, deschizând generațiilor noi orizonturi de gând înalt și simțire, orizonturi care îndeamnă la meditație și cunoaștere de sine, oferind sufletului, în confruntare totală cu ale Lumii, noi și temeinice argumente pentru a-și ține dreaptă cumpăna frumosului, iubirii și încrederii în propriile idealuri.

Cu respect de neam și istorie, Ludmila BOTNARIUC,

BPR „A.Donici” Orhei

 

 

Distribuie

Lasă un răspuns