Durerea care nu se stinge sau Istoria ce scrie despre Noi peste ani…

Destinul nostru a fost mult prea dureros, dar, ce să-i faci, fiecare eveniment îşi are locul său în conţinutul vieţii noastre lumeşti”, repeta tata ori de câte ori îşi amintea de Siberia de gheaţă.

Anii s-au scurs. Demult drumul Siberiei s-a topit, dar, au rămas pentru totdeauna cicatricele adânc spirituale în fiecare din noi, iar timpul nu-i uită pe cei ce au trecut cu verticalitate în această viaţă cu legi draconice şi această cavalcadă incomensurabilă a timpului. Copilăria mea este marcată de trauma generaţiei de copii născuţi în Siberia. Stalin mi-a furat Patria şi mi-a întunecat Copilăria. Exterminaţi spiritual şi fizic, părinţii mei, Alexandra şi Rodion Gore, însoţiţi de fratele Mircea, sora Paulina şi bunica Anicuţa, au cunoscut valul deportărilor staliniste în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949.

Bunelul Timofei era şi el pe lista deportaţilor, dar, în dimineaţa ceea muncea de cu zori în câmp. Mult s-a rugat să plece şi el cu familia, dar zădarnic, era mereu lovit cu patul armei de călăii ruşi.

Ai mei părinţi au fost printre primii gospodari din satul Pecişte,raionul Răspopeni, astăzi Rezina, sat de răzeşi, de unde au şi fost deportate cele mai multe familii. Au muncit mult ca să-şi ridice o casă, lucrau pământul, au mai reuşit să-şi agonisească câteva terenuri. Toată această gospodărie au făcut-o când erau cu românii, la ruşi nu au prea agonisit. Tata a învăţat foarte bine şi în scurt timp a devenit „pisar” al Cancelariei. Scria frumos, mai mult desena litera decât o scria. Mai apoi a stat şi-n „lagărul de concentrare” închis de ruşi „как активный пособник немецко-румынским оккупантам ”. Peste doi ani de muncă silnică a avut norocul să fugă împreună cu Ştefan Lupei din Nisporeni, camarad pe viaţă. Amintirile sunt dureroase până la lacrimi.

Procesul de rusificare demara rapid prin impunerea alfabetului chirilic.

Valul de deportări din 1949 i-a strivit, i-a dezlipit de casă, ţară şi părinţi. Tata, omul a cărui principală virtute a fost curajul dublat de bună cuviinţă, a fost cel mai inspirat, mai îndrăzneţ şi mai subtil în scrieri. Multe istorioare au fost înşirate pe foi îngălbenite de timp şi istorie. Cea mai de preţ scriere cu multă bucurie a fost expusă de moartea lui Stalin. Această veste a adus lacrimi de speranţă şi întoarcere acasă. El a scris şi continua să scrie în instanţe scrisori de repatriere, eliberare şi reabilitare. Îi venea răspuns că scrisoarea este primită şi atât! Dar, cum numai a murit Stalin, s-au găsit toate plângerile şi încălcările, şi durerile pe care le-a suportat întreaga familie. Au fost eliberaţi doar tocmai în 1957. Reabilitaţi au fost toţi, numai tata nu. Au avut drept de repatriere, dar nicidecum în casa proprie ci la 40-50 km de satul Pecişte. Autorităţile nu i-au permis să locuiască-n satul din care a plecat.

Casa din sat a fost confiscată şi era considerată un mozaic al fugii şi amintirilor dureroase. Aşa şi nu au mai reuşit părinţii mei să-şi recupereze trecutul. Ori de câte ori mama se întorcea cu gândul spre casă , o inundau lacrimile de locurile aducerii aminte. Această tristeţe, durere inumană şi pierderea tatălui ei, dar bunelul meu Timofei pe care nici nu l-am văzut vreo dată s-a uscat de tristeţea despărţirii de familie,copii şi nepoţi, au măcinat-o de-a lungul anilor. Personal pentru tata, întoarcerea acasă nu a fost deloc uşoară. Aici, în Patrie, a început cea de-a doua fază a dezrădăcinării: lunga peregrinare prin alte localităţi din Moldova, apoi, s-a stabilit cu locul de trai aici, la Orhei. Demult au plecat în lumea celor drepţi fără ca să ştie cu ce au păcătuit, cu ce au greşit în această lume?

Instaurarea puterii sovietice a însemnat marginalizarea socială, exproprierea averii, foametea provocată de autorităţi, dezrădăcinarea culturală. „Copilăria fericită în URSS”

constituia un mit politic. Fratele şi sora au făcut şcoala pe caiete improvizate din ziare vechi, iar cerneala era colorată cu funingine de pe hornul casei. Şcoala era prea departe, la vreo 7 km de casă. Copiii se deplasau în grupuri mari însoţiţi de un matur ca să nu fie atacaţi de lupii flămânzi, căci uneori îl descifrai pe om numai după haină sau papuci. Clasele erau reci şi întunecoase, pereţii-împodobiţi cu harta imperiului, iar portretele conducătorilor de partid înfrumuseţau pereţii zdrenţuiţi.

Umbra deportării şi drama gulagului sovietic, trăită de noi toţi şi cei trei copii Maria, Sava şi Eu, născuţi în Siberia, a fost ţinută mult timp sub lacătele tăcerii şi insistent autocenzurată în memoria noastră. Experienţa de copil al exilului a creat dificultăţi la repartizarea în câmpul muncii sau plecarea peste hotare.

Mult timp ascundeam că sunt copil al deportului stalinist. La fel, erau ascunse relaţiile de rudenie cu persoanele deportate. La grea încercare era pusă perpetuarea identităţii de neam şi a legăturii dintre generaţii. Pe prim plan se afişau acţiunile de intimidare la care erau supuşi cei rămaşi acasă, scăpaţi de Gulag.

Multe rânduri pierdute, roase până la os, ne-au scris destinul. Personal, am avut necesitatea să restabilesc în memorie acea perioadă trăită şi îndurată de ai mei părinţi, să le acord profundul meu respect şi regret că nu am reuşit să realizez toată înţelepciunea lor. Nu am izbutit să le spun cât de mult am preţuit scrierile lăsate amintire cu stilul său propriu, cu devotamentul său neclintit pentru idealurile noastre naţionale de reîntoarcere acasă şi de reunire cu România Mare. Ei au constituit un indiciu al adevărului adevărat şi demnităţii noastre, care ne lipseşte atât de mult.

Odată cu scurgerea anilor relaţiile emotive în raport om cu om, cu un fenomen, un lucru, se schimbă, devin mai profunde, dar, alteori se nivelează, devin orizontale, se îndepărtează. Azi, când există atâtea surse de informaţie, amintirile scrise de parcă trec în dizgraţiere. Nu doresc să cred că timpul se va-întoarce, eu sper, ne vor lăsa în pace! destinul nostru pentru-al împlini.

Cu pietate pentru cei plecaţi în eternitate şi,

cu-n gând de respect pentru cei rămaşi în viaţă

Ludmila Gore-Botnariuc, Orhei

 

Distribuie

Lasă un răspuns