Am fost la un azil

Am fost la un azil de bătrâni şi invalizi. Ca persoană particulară. Sincer, credeam că e o instituţie absolut închisă, unde trebuie să contactezi administraţia ca să ai acces. Nu e aşa. La azilul la care am fost, poarta e deschisă, oamenii stau pe afară. Am intrat liber, nimeni nu m-a întrebat la cine vin.

 Doamne Dumnezeule, iată aici e casa plângerii! Oameni neputincioşi (nu neapărat bătrâni), cu suferinţe, tot restul vieţii printre străini, de dimineaţă până seara, zi de zi, ani la rând, existenţa lor se scurge fără schimbări, fără a aştepta ceva îmbucurător şi în genere, se pare, fără a aştepta ceva. De câte ori am trecut acest prag, nu am văzut zâmbet şi nici nu m-am mirat că stau toţi aşa, unul lângă altul, în curte sau în coridor, fără să-şi vorbească. Măcar gardul de-ar fi transparent, să se mai schimbe panorama. Dar oraşul nu-i satul natal, să treacă o rudă îndepărtată ori cineva din cunoscuţi, vecinii de peste gard să-ţi dea bineţe, să mai schimbi o vorbă.

Oricine, în orice moment ar putea ajunge în locul lor. Bieţii bătrânii / invalizii noştri, dacă ar avea o pensie mai mare, ar găsi pe cineva să angajeze să-i îngrijească la casa lor sau ar putea plăti serviciile unui asistent personal.

 În cameră – 3 suflete, 3 noptiere, o bucăţică de ţol vechi pe perete, un scaun.

Alţii sunt mai “înstăriţi” – au un televizor vechi, covor pe podea şi pe perete, un pled colorat împăturit ca acasă, o iconiţă sau o fotografie din viaţa trecută.

Nu toţi sunt bătrâni, iar pentru cei cu mintea întreagă, dar care nu au unde se duce, aici o fi iadul adevărat.

Toate amintirile, priceperea de bună gospodină se limitează acum la acest pat într-un colţ de cameră.   

Când cineva din rude sau vecini nimereşte în spital – mergem să-l vizităm. Făceţi-vă o pomană şi cu aceste suflete, că ele deja vor sta închise aici până la sfârşit. Aici e casa lor. Un fruct din grădină, o coptură, o farfurie cu ceva de casă, o amintire despre sat, despre vecini, despre oamenii pe care-i cunosc i-ar mai alina. Ar fi bucuroşi de o carte, un ziar, o revistă, un mic aparat de radio, un ghem de aţă pentru cine face lucru de mână, poate nişte hârtie şi plicuri, orice altceva cu ce s-ar mai putea lua, ca să nu degradeze. Nu mai vorbesc de faptul că o lume întreagă s-ar deschide pentru unii din ei, dacă ar avea cine le dărui un calculator şi internet. O fi şi aziluri dotate pe undeva, dar se vede că nu toate. 

Explicaţi tuturor, că aceşti oameni pot fi vizitaţi liber, oricând, ei nu sunt condamnaţi, nu sunt alienaţi, ca să stea izolaţi de lume. Lor nu le mai trebuie nimic, decât un pic de atenţie, o faţă cunoscută şi o vorbă blândă.

Elena

 P.S.: Mai este o întrebare: de ce în instituţiile unde suntplasate persoane în custodia statului – copii sau maturi, te ustură ochii de duhoarea de WC? Statul nu are destui bani pentru detergenţi? Le impune o anumită cotă la apă? Nu se găseşte vreun sponsor să schimbe vasele de clozet, dacă poate acestea sunt vechi? Doar în spitale, spre exemplu, nu există această problemă.

        

Distribuie

Lasă un răspuns